Tablou Mâna Fatmei

Movul, ivoriul și cuprul: culoarea unui Tablou Mâna Fatmei

De ce a disparut albastrul protector din aceste Tablouri Mâna Fatmei?

Căutați albastrul pe aceste pânze: nu există. Este primul lucru care izbește atunci când cunoști khamsa, căci în souk ea este aproape întotdeauna cobalt sau indigo, de la ceramica din Nabeul până la obloanele vopsite din nou în fiecare primăvară. Un Tablou Mâna Fatmei se deschide, dimpotrivă, pe mov, violet, roz pudrat, ivoriu. Această absență nu este un capriciu: albastrul era culoarea remediului, cea care se aplica pe un obiect pentru a neutraliza o privire. Scoțându-l, aceste lucrări scot mâna din raftul amuletelor și o fac să intre în registrul portretului.

Priviți mai degrabă unde se așază acest mov: ca un voal în spatele unei ceafe, ca o umbră sub un pomeți, ca o aureolă umedă care se întinde pe hârtie în jurul degetelor. Este o culoare diluată, aproape niciodată aplicată în aplat. Are totuși o sursă reală în Maghreb, în afara amuletelor: jacarandașii care violetează bulevardele în mai, bougainvillea aruncată pe var, zidurile de ocru care se înroșesc în violet cu o jumătate de oră înainte de noapte. Pe perete, acest violet acționează altfel decât turcoazul khamselor de vitrină: nu zgârie, se instalează și se încarcă de roșu îndată ce se aprinde lampa.

De unde vine cuprul care conturează degetele și încălzește aceste movuri?

Metalul nu rămâne niciodată pe planul al doilea pe aceste pânze: conturează degetele cu o linie aurie, aprinde perlele într-un șir, curge într-o șuviță de păr, se depune ca un praf pe un obraz. Acest cupru, acest aur mat, uneori acest auriu aproape roșcat, formează a doua constantă a unui Tablou Mâna Fatmei. Tonul are o sursă precisă, străzile dinarilor din Fez și Marrakech, unde cuprul bătut capătă reflexe portocalii care se mișcă odată cu lumina. Are o a doua sursă, mai intimă: henna, arămie pe palmă înainte de a se întuneca.

Această linie aurie face mai întâi o muncă de compoziție: ea readuce privirea pe palmă atunci când movul de fond începe să absoarbă totul. Împiedică, de asemenea, gama să alunece spre rece și recuperează violetele când ziua scade și pereții își pierd culorile. Într-o cameră, creează o punte cu ceea ce deja posedăm: un mâner, un corp de iluminat, o ramă, o tavă. Acolo unde albastrul amuletelor ar fi cerut o armonizare, aurul se agață de obiecte obișnuite, iar pânza încetează să mai fie un element adăugat.

Fildesul și florile pastelate din jurul palmei nu sunt un fond gol

În jurul degetelor, aceste Tablouri Mâna Fatmei lasă să respire largi suprafețe de ivoriu, bej și cremă, presărate cu flori pastelate. Acest fond luminos nu este un gol: amintește de varul și tadelakt-ul zidurilor, lâna crudă a unui haik, hârtia lăsată goală de acuarelist. Florile, la rândul lor, nu apar din senin: mâna desenată cu henna nu este niciodată netedă, ea se umple de rozete, puncte și volute. Aceste pasteluri eliberează această umplere, desfăcând-o.

Această claritate acționează mai întâi asupra mâinii înseși: decupate pe cremă, cele cinci degete se citesc dintr-o privire, iar florile pastelate rămân în plan secund în loc să-i dispute privirea. Un asemenea fond nu înghite lumina, ci o reflectă, ceea ce face ca aceste pânze să rămână lizibile acolo unde altele se sting: coridor fără fereastră, scară, dormitor. În lumină slabă, movurile se mențin, iar pasteluri evită efectul de vitraliu al unei game saturate. Rămâne un perete blând de trăit, pe care îl privești mult timp fără oboseală.

Ce schimbă o mână pictată chiar pe chip într-un Tablou Mâna Fatmei

Aici, mâna este mereu purtata, niciodata suspendata in gol

Aceasta este particularitatea cea mai vizibilă a acestor pânze: palma nu plutește singură în centrul compoziției. Într-un Tablou Mâna Fatmei, ea încoronează o șuviță de păr, se sprijină de un obraz, se strecoară într-o podoabă. Istoric, acesta este de altfel locul ei. Khamsa nu a fost făcută pentru a fi contemplată de departe: era ciocan pe o ușă, trasată cu henna în scobitura unei palme, tatuată pe o piele, cusută pe hainele unui copil. A avut întotdeauna nevoie de un suport viu.

Rezultatul pe un perete este foarte concret: vedem un chip înainte de a vedea un semn. Simbolul nu se impune din prima privire, ci se descoperă la a doua, ceea ce permite acestor pânze să trăiască într-un hol sau într-o cameră comună fără a ține un discurs. O altă consecință: amuleta de vitrină este simetrică, cu două police, o formă pe care nicio mână omenească nu o are. Aici degetele sunt anatomice, cu cutele și unghiile lor. Protecția încetează să mai fie o emblemă și redevine gestul cuiva.

Cer aceste Tablouri Mâna Fatmei tacere?

Guri acoperite, buze închise, priviri plecate sau întoarse: tăcerea străbate aceste Tablouri Mâna Fatmei ca un motiv de sine stătător. Și aici, imaginea spune adevărul. Înainte de a fi un obiect, khamsa este un gest: palma ridicată, degetele desfăcute, care însoțește formula khamsa fi ainek, cinci în ochiul tău. Este arătată tocmai pentru a nu fi nevoie să numim ceea ce ne ferim, deoarece a numi înseamnă deja a atrage. Această mână servește mai întâi la a tăcea.

Niciunul dintre aceste chipuri nu caută privirea celui care le observă, iar asta schimbă felul în care ocupă o încăpere. O pânză care te provoacă obosește repede; aici palma face barieră, pleoapele se închid sau alunecă într-o parte, iar tocmai această retragere face ca aceste opere să fie locuibile în fiecare zi. Se potrivesc cu atât mai bine în locurile de trecere și de odihnă: un coridor străbătut de zece ori pe zi, capătul unui pat, un perete în fața unui fotoliu de lectură. Te întorci la ele fără a fi vreodată solicitat, ca în fața unui chip familiar care nu cere nimic.

Frunte, tample, varful capului: de ce revine mereu palma acolo?

Pe ansamblul acestor Tablouri Mâna Fatmei, mâna revine în aceleași locuri: fruntea, rădăcina părului, tâmpla, partea de sus a capului, ca o coafură. Acestea sunt exact zonele pe care femeile amazighe și le făceau tatuate, între sprâncene, pe frunte, pe bărbie, și pe care le acoperă diademele de mireasă încărcate cu monede și pandantive. Se proteja ceea ce este expus privirii celorlalți: fața descoperită, și mai ales vârful ei.

Acest punct înalt conferă acestor pânze verticalitatea lor. Compoziția urcă: pornește de la un gât sau o bărbie, traversează un chip și se încheie în o coroană de degete și perle. Ocupă astfel mai bine un perete îngust, între două uși, într-o nișă, deasupra unui mobilier jos, decât o suprafață orizontală largă. Iar pentru că vârful rămâne cel mai încărcat punct, ochiul ajunge mereu să urce până acolo: încăperea câștigă o ușoară mișcare ascendentă.

Podoabele și stropii care împodobesc un Tablou Mâna Fatmei

Ce fac perlele și pietrele în formă de lacrimă în jurul mâinii?

Rareori tablourile Mâna Fatmei lasă palma goală. Aproape mereu este prinsă într-un ornament : perle de cristal, șiruri de mărgele, piatră șlefuită în formă de lacrimă atârnând de marginea feței. Este fidel uzanței. În bijuteriile din Maghrebul, khamsa nu este un pandantiv solitar: se înșiră între bile de chihlimbar, crengi de coral și plăcuțe de argint emailat, așa cum se lucrează la Tiznit. Ea își are locul printre celelalte, niciodată singură la capătul unui lanț.

Picătura, la rândul ei, revine atât de des încât merită privită. O piatră în formă de lacrimă atârnă, deci se mișcă, deci prinde lumina : giuvaergiii mediteraneeni au tăiat-o astfel tocmai din acest motiv. Pe pânză, acest pandantiv creează o verticală, un fir cu plumb care trage compoziția în jos și împiedică coroana de degete să se risipească. Pe perete, această linie se citește de departe; adesea ea este cea care îi dă impresia că opera respiră în loc să rămână nemișcată.

Acest ciucure suspendat la marginea chipului nu este un ornament gratuit

O moțișoară de lână sau mătase coboară la marginea aproape fiecărui tablou Mâna Fatmei, când ivorie, când roz sau cupru. Detaliul vine direct din podoabele și hamurile Maghrebului: ciucuri cusuți pe basmalele mirese, ghiozdane atârnate de gluga burnusului, moțuri de lână vopsită prinse de hamul catârilor și cămilelor. Erau puse acolo unde o privire risca să zăbovească, ca ea să se agațe de ceea ce se mișcă, nu de ceea ce contează.

Pictat, pomponul păstrează acest rol de momeală și câștigă un altul: este cel mai tandru punct al pânzei, o materie moale și pufoasă în mijlocul metalului, pietrelor și pielii. Sparge solemnitatea pe care simbolul ar putea-o instala și împiedică compoziția să devină severă. Într-o cameră, el este adesea primul arătat cu degetul de un copil și cel care permite acestor opere să fie iubite înainte de a fi explicate.

De ce se revarsa acuarela peste contururi in aceste Tablouri Mâna Fatmei?

Contururile nu se țin, și asta e voit: în jurul degetelor, un tablou Mâna Fatmei lasă să curgă stropi, scurgeri, aureole umede care mușcă din fond. Această estompare are un model real. O mână de henna nu este niciodată clară : pasta se întinde puțin pe piele, trasătura se îngroașă, culoarea trece de la șofran la maro în câteva zile. Cuvele de vopsit fac la fel cu lâna. Motivul tradițional s-a acomodat mereu cu marginile vii.

Această libertate apropie de asemenea aceste pânze de pictura de astăzi, cea a zidurilor pictate și a șablonelor din marile orașe, unde vechiul simbol reapare proiectat, scurs, asumat. De la distanță, efectul este net: nu vezi un pictogramă, ci o pictură, cu accidentele și transparențele ei. Asta permite acestor opere să stea pe un perete de azi, lângă un mobilier sobru, fără să semene cu un afiș sau cu un talisman mărit.

Intrebari frecvente despre tablou mâna fatmei

Această mână se numește și mâna Mariei: aceste tablouri aparțin unei singure tradiții?

Nu. Aceste pânze nu aleg: niciuna nu adaugă vreo inscripție religioasă. Palma cu cinci degete care se vede aici se numește khamsa în arabă, mâna Fatmei după numele fiicei Profetului, și mâna Mariei în familiile evreiești din Maghreb, în amintirea surorii lui Moise. A circulat din casă în casă pe țărmul mediteranean, purtată de vecini care nu se rugau același Dumnezeu. Pictată aici pe o frunte, rămâne un gest comun înainte de a fi un semn de apartenență.

A oferi o mâna a Fatmei pentru o nastere sau o nunta este fidel traditiei?

Da, și aceasta este chiar cea mai veche folosire a ei. Khamsa se prindea de hainele nou-născutului, se agăța deasupra leagănului, se cosea pe basmalele mirese între monedele de argint și bobițele de chihlimbar. Aceste pânze prelungesc acest obicei mai degrabă decât să-l inventeze: o femeie împodobită, o palmă așezată pe frunte, mărgele, un ciucure. Este un dar care spune că veghezi asupra cuiva fără să o scrii, și care se transmite apoi.

Ce deosebire exista fata de ochiul albastru nazar, pe care il intalnesti peste tot in Mediterana?

Nazarul este un ochi: un disc de sticlă albastră care fixează și întoarce privirea prin privire. Khamsa, în schimb, este o palmă deschisă, un gest pe care îl faci cu corpul. Diferența se vede pe aceste pânze: nici albastru rece, nici cerc hipnotic, ci degete, piele, cupru și mov. Unul se agață ca să înfrunte, celălalt ca să liniștească, iar al doilea se potrivește mult mai ușor cu tonurile calde.