Tablou Camélia

Ivoriu, roz și bordo: nuanțierul Tablourilor Camélia

Cum așază Tablourile Camélia alb și bordo pe aceeași ramură?

În mai multe Tablouri Camélia, aceeași ramură poartă flori albe și flori bordo, iar uneori, între ele, o corolă albă brăzdată de roșu. Priviți dungile: ele nu încadrează petala, pornesc din centru și urcă, niciodată la fel de la o floare la alta. Nu este o fantezie a pictorului. Camelia se panașează de la sine, o ramură mutantă fiind suficientă pentru a funda o varietate, iar pépiniéristii din regiunea Nantes și-au construit un comerț pe aceste capricii. Pânzele păstrează accidentul: două culori pe o singură ramură, fără ca vreuna să o domine.

Aceste trandafiri gradați de la carmin la cremă: semnătura Tablourilor Camélia

Niciun roz nu este pur în Tablourile Camélia: se deschide spre centru, se diluează în cremă pe marginea petalelor sau se încarcă de carmin în adâncul unei cute. Nicăieri o nuanță nu se oprește brusc, nu există linie între două tonuri, doar o trecere. Această gamă provine din varietățile trase din Camellia japonica, pe care obtentorii europeni le-au căutat un secol întreg, trandafirul perfect gradat. Pe pânză, efectul se vede imediat: corola pare luminată dinăuntru, iar această gradație continuă ține loc de culoare.

Ce caută aceste borduri aurii pe Tablourile Camélia?

Bordurile aurii care încadrează unele petale, niciodată pe toate și niciodată pe tot conturul, precum și fondurile marmorate verzi migdală, nu datorează nimic botanicii: niciun camelie nu își bordează petalele cu aur. Ele vin din decor. Floarea a călătorit întâi pe panourile de lac și paravanele venite din Extremul Orient, unde se detașa deja pe un fond uni, evidențiat cu aur. Tablourile Camélia preiau convenția: nu este o planșă de ierbar, ci un ornament, iar linia aurie o anunță din prima privire.

Această filiație are o consecință foarte concretă pe perete. Un fond marmorat, spre deosebire de unul alb, nu adâncește pânza: o închide, o face densă și aduce corolele deschise spre privitor. Verdele migdală, mai blând decât frunzișul, servește drept treaptă între flori și perete. De aceea aceste tablouri se țin la fel de bine deasupra unei console înguste ca într-un hol întunecat, unde o compoziție pe fond deschis ar părea că plutește fără legătură.

Frunziș lăcuit și ramură sinuoasă: scheletul Tablourilor Camélia

De unde provine acest frunziș lăcuit, aproape negru, al Tablourilor Camélia?

Primul element pe care ochiul îl înregistrează în Tablourile Camélia nu este o floare, ci un verde: profund, aproape negru în adâncituri, cu lumini puse pe suprafața frunzelor ca pe piele ceruită. Priviți marginea unei frunze: este clară, puțin zimțată, iar nervura centrală face o cută. Nimic moale sau translucid, nimic din frunzișul de primăvară. Acest frunziș gros și lăcuit aparține unui arbust care rămâne verde tot anul, iar pânza îl tratează ca pe un piele.

Acest verde nu este o umplutură: el face toată treaba. Pentru că este întunecat și mat în unele locuri, strălucitor în altele, dă albelor și roz-urilor o valoare pe care nu ar avea-o niciodată pe un fond deschis. Tot el permite acestor pânze să țină pe un perete palid fără să se dizolve în el, lucru care se întâmplă des motivelor florale. Agățate în fața unei ferestre, urmăresc lumina zilei: frunzișul se întunecă dimineața și se luminează la apus.

De ce Tablourile Camélia arată o ramură și niciodată un buchet?

Nu găsim în Tablourile Camélia nici vază, nici snop, nici buchet legat: mereu o ramură, adesea sinuoasă, care urcă în diagonală și iese din cadru. Motivul ține de floarea însăși. Tăiată, nu se ține : tulpina este scurtă, lemnoasă, iar corola se veștejește în câteva ore. În Japonia, camelia nu se pune în apă, floarea se așază singură pe o cupă sau se păstrează ramura întreagă. A picta ramura vie este singurul mod onest de a reprezenta această plantă.

Această constrângere botanică produce o compoziție foarte recognoscibilă: o linie ascendentă, un dezechilibru asumat, goluri largi acolo unde ramura nu ajunge. Ochiul urmărește ramura în loc să se rotească în jurul unui centru, cum ar face în fața unui buchet. Pe un perete, asta schimbă felul în care le instalăm: aceste tablouri suportă formatele înguste pe înălțime, cele care descurajează majoritatea subiectelor florale, și se pot lipsi bine de o centrare perfectă.

Trei vârste pe aceeași ramură: boboci solzoși, corole întredeschise, rozete pline

Priviți o ramură în Tablourile Camélia: ea poartă aproape mereu trei stări simultan, boboci rotunzi și duri încă strânși în solzii lor, flori pe jumătate deschise și corole pe deplin înflorite. Exact asta face planta. Camelia nu își deschide florile dintr-o dată: bobocii se formează din vara precedentă și se deschid unul după altul timp de săptămâni, uneori luni. Ramura povestește deci o durată, nu un moment.

Florile deschise au o regularitate tulburătoare: petalele se suprapun în spirală, așezate ca țiglele, până formează o rozetă aproape geometrică. Nu este o invenție a pictorului, ci rezultatul a două secole de selecție, horticultorii căutând floarea numită dublă, cu stamine ascunse și contur perfect circular. Pentru cine agață aceste pânze, consecința este simplă: motivul este floral, dar ordinea este cea a unei figuri construite, ceea ce explică de ce nu tulbură niciodată peretele.

Înflorire de iarnă: ce datorează Tablourile Camélia frigului și Atlanticului

Ce anotimp poartă această lumină joasă și rece a Tablourilor Camélia?

Lumina Tablourilor Camélia nu este niciodată cea a verii: fără galben strident, fără umbre scurte, fără verdele fraged al frunzișului nou. Este o claritate joasă și uniformă, aproape rece, care lasă albele foarte albe și bordourile foarte surde. Ea corespunde anotimpului real al plantei. Camelia înflorește din decembrie până în aprilie, când arbuștii sunt goi și lumina alunecă rasant pe ziduri. Aceste pânze poartă o iarnă, iar asta le deosebește de toate celelalte înfloriri pictate.

Se observă imediat într-o cameră. Un tablou cu bujori sau floarea-soarelui încălzește, cheamă aurul, insistă asupra ideii de soare deplin. Aici nimic din asta: florile sunt abundente, dar temperatura imaginii rămâne joasă, ceea ce permite să pui vegetație generoasă într-o cameră deja luminoasă fără a o îngreuna. De asemenea, aceste tablouri se potrivesc cu griurile, albul spart și lemnăriile întunecate, mai degrabă decât cu ocrele și teracota.

O corolă intactă, nicio petală arsă: regula Tablourilor Camélia

Nicio floare ciufulită, nicio petală arsă, nicio margine răsucită: în Tablourile Camélia, corolele sunt surprinse la punctul exact al deschiderii. Și aici pictura urmează planta. Camelia nu se desface petală cu petală ca trandafirul; floarea cade întreagă, dintr-un bloc, încă perfectă, la piciorul arbustului. Practic nu există stare intermediară de reprezentat: ori este intactă, ori este la pământ. Este o floare fără declin vizibil, iar asta schimbă tot ce putem picta din ea.

Se vede în detaliu: sub corolele deschise nu există sol presărat, nicio petală căzută, deși exact așa se sfârșește planta. Pictorul oprește scena mai devreme. Privim deci o floare ținută în vârf, plină, ordonată, fără un vârf ars. În Japonia, această cădere dintr-un bloc evoca un sfârșit brutal; în Europa s-a reținut doar perfecțiunea. Pe un perete rămâne din toate acestea o impresie de timp oprit, foarte departe de melancolia buchetelor ofilite.

Cui îi vorbește această rozetă clară așezată pe un verde profund?

În fața Tablourilor Camélia, două privirii se despart. Ce este pictat acolo, o ramură lemnoasă, frunze dure, o corolă largă așezată în vedere, valorează pentru mulți ca un amintire casnică : camelia face garduri întregi pe fațada atlantică, în Bretania, în regiunea Nantes, în Țara Bascilor, în Galicia, până în nordul Portugaliei. Aceștia recunosc arbustul din grădina bunicilor lor. Pentru ceilalți, floarea rămâne fără nume : o formă foarte regulată și nimic mai mult.

Această dublă lectură este utilă când alegem unde să agățăm aceste pânze. Oferite cuiva de pe litoralul atlantic, ele ating o coardă foarte personală, aceea a unei grădini din copilărie care înflorea în februarie. Puse la cineva care nu cunoaște planta, funcționează mai întâi ca o figură: o rozetă clară pe un verde profund. În ambele cazuri, efectul ține de același echilibru între abundența florilor și reținerea paletei, și asta ține colecția împreună.

Întrebări frecvente despre tablou camélia

Aceste frunze lăcuite sunt cu adevărat cele ale ceaiului?

Aproape. Camelia pictată pe aceste pânze este Camellia japonica, iar planta din care se extrage ceaiul este Camellia sinensis: două specii din același gen, cu același frunziș coriaceu, gros și lucios. De aceea acest verde închis revine peste tot în colecție, indiferent de anotimp. Diferența ține de floare: mică și albă la ceaiul, largă și plină la camelia de grădină, cea pe care o vedem aici.

Ce aduce o colecție de camelii ce nu aduc colecțiile de trandafiri sau bujori?

Trei lucruri vizibile. Întâi un frunziș persistent, gros și întunecat, acolo unde trandafirii și bujorii oferă frunze deschise și crestate: colecția este deci mai contrastată. Apoi o corolă ordonată, cu petalele așezate în spirală, în timp ce bujorul se ciufulește și trandafirul se deschide în dezordine. În sfârșit lipsa parfumului și a veștejirii progresive, ceea ce dă acestor imagini o claritate puțin ireală. Obținem generozitate florală fără nicio moliciune.

Albul domină multe dintre aceste camelii: înseamnă ceva?

Da, și este vechi. În limbajul florilor din secolul al XIX-lea, camelia albă exprima o admirație care nu se declară, o constanță discretă, de unde succesul ei în roman și la Operă. Bordoul, la rândul lui, spunea ardoarea. O ramură care le poartă pe amândouă, cum vedem aici, reunește deci cele două mesaje pe aceeași ramură. Este o nuanță pe care puține flori o permit, și explică de ce alegem adesea aceste tablouri ca daruri.